In sat

 Flori de cires si cafea slaba. Vesta de lana si soba calda pe care ne-asezam cu totii. Apa rece, rece din fantana care nu era nicicand destul de rece ca n-o lasam sa curga destul. Cucurbete si malai. Si tuica din beci. Sticla de otet de pe masa. "Mărioară, du-le ceva să mânce si adu si oleaca dă vișinată. " Camara plina cu de toate si sertarele mici din bucatarie cu suruburi. Mirosul din camera de la strada si covorul de platic din baie. Gura ei care radea mereu si bancurile lui. 

Cat de mult ne grabim. Cat suntem de ocupati. Cat de dor imi e... 

Stii cum e? Toate trec. Si dupa toata agitatia ramane acelasi gust... Cate nu mai facem cum le faceam candva. Cate amintiri vor ramane neatinse si se vor sterge in timp. Cata afectiune si dragoste am avut candva. Cat am fost de fericiti si nici macar n-o stiam. 

Traiesc din nou cu aceeasi frica. Frica care ma face sa inlemnesc, sa-mi pierd glasul, iar siroaie de lacrimi se-nghesuie sa iasa. 

Cat de usor uitam.. 

Ei au fost tot ce-a fost mai pur si sfant in viata mea. I-am avut pe toti 6, eu, mai mult ca altii, sa-mi bucure viata ani la rand. Acum, mai e doar ea. Pana cand? 

Singurul motiv pentru care mai cred ca uneori viata-i nedreapta e ea. Pentru ca oameni ca ea nu mai sunt. Definitia iubirii si-a credintei, a muncii asidue si a cinstei. Exemplul perfect al daruirii. Umila, imprastiind bucurie si rasete. Liantul familiei si-al lui Dumnezeu. Ajutor si suport. Putere si maturitate. Ea este totul. 

Buna mea buna, nu-i cuvant sa te descrie. Cum as putea crede vreodata ca Dumnezeu nu exista, cand mi te-a dat? Cand ne-am bucurat atatia de tine si cand ne-ai legat cum numai El putea s-o faca. 

Copii si nepotii mei te vor cunoaste. Le voi spune de tine cum le spun si-acum ce inger am in viata mea. Vei trai pe veci prin atingerile tale. Cu mainile tale mici si crapate, uitandu-te in sus la mine, ca la o stea spunandu-mi "iubita bunichii". Vei trai pe veci pentru ca m-ai invatat sa daruiesc. Sa iubesc si sa cred. M-ai invatat cand sa tin capul plecat si cand sa-mi tin spatele drept. Sa iert, sa fiu mai buna, sa iubesc mai mult.

Suflete pereche

 Am realizat un lucru foarte important. Am realizat cat de mult ne mintim singuri crezand in Fat Frumos. 

Ne place o poveste siropoasa pentru ca tindem la ea. Pentru ca toti ne-am dori pe cineva sa ne salveze. Adevarul este ca "predestinati" nu exista. Stii ce exista in schimb?

Potrivire. Munca. Dorinta de a nu-l obosi. Dorinta de a-i oferi lumea la picioare. Cantarirea lucrurilor in asa fel incat niciodata niste rahaturi sa nu devina importante.

Depinde de noi sa facem o relatie sa functioneze. Sa ii spunem stop cand nu ne mai recunoastem in oglinda. Sa tratam mereu cu respect. Sa nu credem ca ni se cuvine totul.

Traiesc o poveste de dragoste cum doar mi-am imaginat, dar care nu mi-a fost dat sa vad vreodata. Ma simt inteleasa, sprijinita, iubita, rasfatata, cea mai norocoasa. Simtindu-ma asa pentru prima data, mi-am pus intrebarea: "daca ma voi culca pe o ureche? Daca imi va pasa mai putin? Daca voi fii mai putin atenta?". Am realizat ca imi e imposibil. Am invatat sa pretuiesc lucrurile mici, un pahar de vin pe ploaie, o poveste despre fotbal sau ierarhie, o criza de ras intr-o dupsmasa sau cartofi prajiti la 2 noaptea.

Suflete pereche nu exista... Mai putin la noi. 

 Cine se gandea?

Cui i-ar fi trecut prin cap ca lucrurile iau cu totul alta turnura? 

Mereu am invatat din situatiile astea, m-am resetat si mi-am plecat capul. Chiar spuneam, nu demult, ca nu am curajul sa ma iau cu viata la tranta. Nu-ndraznesc sa-i spun "show me what you can".

Pentru ca stiam ca posibilitatile sunt multe, iar eu am raiul.

Tot Passenger, acelasi asternuturi si dorinte, bucuria si speranta, la fel.

Si atunci? Cand tu ai tot sa-ndraznesti sa pariezi?

Iti inchizi ochii, spui "multumesc" si te tii bine. Il strangi de mana si-i mai multumesti odata cerului ca e.

Hang on. 

Imi povesteste Passenger despre all the little lights care s-au stins si despre altele care-au prins viata cand iubesti. Mi se pare miraculos cat de tare ne deplasam. Ce viteze am prins si oare cum ne vom putea opri vreodata. Cand vom putea sa ne bucuram pe-ndelete de lucrurile care ne dau viata si cate zori vom prinde zambind, avand timp sa ne bem cafeaua. Cand ne vedem casa pe lumina, ziua? 

Eu pe-a mea nu o mai recunosc. Ma surprinde cateodata cat e de frumoasa umpluta de lumina zilei, ce frumos se plimba soarele prin perdele si-n asternuturi. 

I'll make a promise and I'll keep it for the sake of it

 Creierul meu a invatat atat de bine sa uite, cateodata ma mir si raman stupefiata cate amintiti, momente, ani intregi din viata mea au disparut fara urma. A fost programat sa se protejeze atat de bine incat uneori am impresia ca sterge din memorie si lucuri care nu fac nici un rau, pentru ca doar asta stie. Sa uite. Mai citesc postari mai vechi si ma intreb oare ce simteam cand am scris. Ce tumult imi aduceau versurile pe care scriam, cata speranta aveam in ochi si cum m-am simtit cand am pus capul pe perna. Buna intrebare. 

Am participat la treaba aia care m-a facut sa-mi pun intrebarea "De ce ma tem, in adevaratul sens al cuvantului? Sa fie oare frica mai mare decat pericolul efectiv?" Categoric da. Mi-am luat inima in dinti si am inceput. Si-am vazut ca nu mi-e rau deloc. Din contra. Gandul ca voi ajunge acolo ma face sa-mi doresc si mai mult sa continui. 

Niciodata nu am avut o frica atat de mare de moarte ca acum. Niciodata nu am apreciat prezentul cum o fac acum. Pentru ca prezenta lui are un fel de-a ma face sa imi aplec capul, sa fiu recunoscatoare, sa cunosc fericirea in cea mai pura forma a ei. Atunci cand, cu ochii in lacrimi, printre sughituri si suspine ii spun "Donin, sa nu mori. Sa nu ma lasi singura, Donin. Sa ai grija de mine si sa ajungem sa fim batrani. Pentru ca eu vreau sa mai traiesc cu tine, Donin Tulcan. Pentru ca eu cu tine am invatat iubirea."

Tu ai fost omul care m-a schimbat cel mai mult. Tu, cu fricile si limitarile tale. Tu, care m-ai resetat, mi-ai schimbat viziunile, m-ai transformat. Atunci cand stateam in genunchi in mijlocul patului si urlam si plangeam, atunci am invatat ca nu primim mereu ceea ce cerem, ci primim sub alte forme. Atunci m-ai facut sa realizez ca lucrurile au mereu mai multe modalitati de-a fi rezolvate, ca albul nu e mereu alb si ca fericirea nu exista decat atunci cand exista si nefericire. 

Ai facut mereu tot posibilul sa nu ma superi. Te-ai straduit din rasputeri sa ma faci fericita si mi-ai dat sprijin desi te clatinai. Ai invatat tremurand sa ma iubesti si-ai invatat sa imi suporti toanele de om speriat. Ti-a fost frica mereu ca nu esti indeajuns de bun pentru mine, insa stii ceva? Eu n-am fost mereu indeajuns de buna pentru tine. Ma simt ca si cum suntem noi doi, si restul lumii. Cum ar putea sa stie ei vreodata cine esti? Cum ar putea sa inteleaga ei vreodata cata afectiune sta inghesuita in varful degetelor tale si cata bucurie ai in ochi atunci cand ma privesti? 

Ai fost incremenit de frica si ai ezitat doar ca sa nu-mi faci rau. Te-ai temut ca nu vei putea sa-ti infrangi demonii si n-ai stiut daca-mi esti de ajuns. Ai reusit sa excaladezi ziduri care te speriau si-ai reusit zi de zi sa devii mai bun. Te-ai pus langa mine si cu mana tremuranda ai invatat sa iubesti. Ai invatat sa depasesti obstacol peste obstacol si desi ai fost inspaimantat, m-ai tinut de mana si mi-ai oferit protectie si sprijin zi de zi. 

Dragul meu drag, pot spune ca abia astazi am ajuns sa-nteleg cata iubire ne uneste, cat respect ne sta la capatai, cata preuire avem unul pentru celalalt. Atunci cand am avut perioada aceea nasoala nu stiam cu adevarat. Banuiam ca lucrurile merg intr-o directie, si o vedeam buna, dar nu aveam experienta pe care o am acum. Pana atunci traisem perioade frumoase, dimineti cu soare, "iminima mea", vin baut afara, noaptea, pe ploaie. Atunci stiam ce-i frumos. Eram indragostiti, ne iubeam precum o pereche de adolescenti timizi care simte pentru prima data ce-nseamna iubirea, nu stiam exact cum va fi, dar parea ca ne dorim amandoi sa aflam.  

Atunci a fost primul examen. Atunci a inceput sa fie greu. Atunci am depus un efort enorm pentru ceva ce nu aveam siguranta ca va fi. Amandoi. Nu stiam, cum stim acum, ce inseamna sa trecem mana de mana prin furtuni. Anul trecut ne-a dat posibilitatea sa luptam si sa-nvatam sa construim, caramida cu caramida. 

Sunt multe momente cand stiu foarte bine ce simti, momente ca uneori ti-e greu, alteori esti la mijloc, cateodata ti-e greu sa te aduni. Situatii cand iti dau batai de cap, te obosesc sau te sufoc. Stiu ca o fac. Pentru ca, iubitul meu, exact imperfectiunile astea ne unesc si mai mult. Cand eu ma prostesc si umblu ca o ratusca, iar tu razi, desi n-ai chef de nimic. Cand eu mi-as dori sa faci ceva si mi-as dori sa-l faci acum! pentru ca eu acum l-as face. Cand abia astepti sa faci un dus si sa te pui in pat, dar, surpriza! Mai apare cineva care sa te inghesuie. 

Vreau sa-ti multumesc pentru faptul ca mi-ai aratat cine esti cu adevarat asa cum nu ai mai aratat nimanui. Mi-ai aratat defectele si slabiciunile pe care le ai si ai devenit confidentul meu. M-ai aparat si mi-ai tinut partea desi uneori nu o meritam. Iti multumesc pentru rabdarea si bunatatea cu care ma inconjori. Iti multumesc pentru calmul si linistea pe care mi-o oferi. Iti multumesc ca m-ai ales si ma alegi in continuare, zi de zi. Promit sa-ti fiu alaturi si atunci cand ti-e bine, si atunci cand ti-e greu. Imi doresc fim peste ani la fel, mana de mana.