Ia un loc. Zambeste.

Cred ca bunastarea pe care o ai atunci cand inchizi ochii si pui capul pe perna se transmite in zambetul pe care ti-l pui pe fata atunci cand deschizi ochii dimineata. Am adormit zambind, dupa un "somn usor si vise placute" spus din inima. Si m-am trezit cu o imbratisare. Si desi stiam, nu mi-am imaginat cat de mult conteaza pentru bunul mers al zilei.
Si da, in dimineata asta mi-a venit sa le spun tuturor "buna dinimeataaaaa" cu zambetul pana la urechi si cu o mare sclipire in ochi.

Poate ca la asta are o mica contributie si faptul ca nu m-am trezit cu alarma urlandu-mi in urechi, ci cu un telefon care m-a facut sa zambesc.
Daca n-ar fi durerea asta de rinichi, mama lor de rinichi astazi si maine, ar fi si mai bine. Dar hai sa nu fim egoisti.
O cafea perfecta imi delecteaza simturile si o tigara se fumeaza singura.

Simt ca am crescut.

Am crescut pentru ca nu ma mai feresc sa-mi cer scuze fara sa stramb din nas, pentru o prostie pe care am facut-o. Nu ma mai feresc sa spun direct in fata ceea ce simt. Ascunt Directia 5 si preconizez o zi buna astazi.

Am de la o vreme siguranta aceea ca sunt altfel. Pentru ca zambesc chiar si cu ochii. Pentru ca sunt eu si in training si adidasi, si in pantofi si fusta. Pentru ca nu-i nimic in lumea asta ce ma va opri. Pentru ca trec zilele, iar in viata mea intra si ies oameni minunati, care lasa in urma amintiri frumoase la care ma gandesc zambind. Si nu pot sa spun ca regret ceva.
Regret doar clipele cand puteam sa fiu mai buna si n-am fost. Sau clipele cand mi-a venit sa strang pe cineva in brate, si nu am facut-o. Dar tind sa cred ca si pentru astea am avut motivele mele.

Iar daca ceea ce traiesc acum e doar un vis, nu regret. Nu regret pentru ca acum e viata mea. Acum nu-mi pare rau de nimic. Acum am puterea sa zambesc si sa razbesc tuturor lcrimilor.
Am citit ceva care m-a facut sa zambesc. Si tind sa cred ca asa e.

"People come into your life for a reason, a season or a lifetime."

Si daca azi iti vine sa zambesti, fa-o. E mult prea multa lume ocupata si plina de griji care uita sa zambeasca. Fa-o si pentru ei.

Don Pedro

Aveam nevoie de ploaia asta. Ca sa spele tristetea si lichidul sarat ce-mi inunda ochii. Imi pare rau.
Imi pare rau ca pe zi ce trece, tot mai multi oameni pleaca, oameni dragi mie, carora nu am avut curajul sa le spun vreodata ca-i apreciez.
32 de sortimente de pizza. Le faceai pe toate. Si imi ziceai mademoiselle. Nu, n-ai fost cel mai sfant om din lume. Dar ai tinut la mine.


Dumnezeu sa-i odihneasca sufletul in pace.

Supradoza. Sunt un om rau.

"Da' rrrau. In ultima vreme toata lumea ma scoate din sarite, am cele mai bune (dealtfel si singurele) solutii la orice, sunt o cinica si-un sfert si nu mai inteleg decat prea putin din lume si oameni.

Ca sa nu mai vorbim de cata aroganta... Oare aroganta e un pacat capital? Eu cred ca ar trebui sa fie cap de lista.

M-a apucat un acces de fundamentalism, am abolit nuantele de gri si imi stau atatea lucruri in gat...

Bag de seama ca ar trebui sa dau premii celor care ma suporta. Unii ma mai si iubesc, saracii. O sa fac o lista, o sa o pun bine si o sa acord premii cand o veni lumina si peste sufletul meu ca taciunele.

La mine e anotimpul furtunos. Ma rog, anotimpul-uragan. Avantajul e ca face mult loc pe unde trece. In weekend am aruncat vreo trei sferturi din toate maruntisurile si amintirile adunate in ani buni. Deocamdata ma bucur de senzatia de usurare, desi putin-putin ma intreb oare ce va veni in locul lor.

Oare va fi ceva de la domnul de care imi place lately? Daca apuca sa se apropie, mais biensur. Cateodata si mie mi se pare ca musc :)

Mi-ar placea mult de tot sa am furtuni mai potolite, chiar elegante. Furtuni care sa spuna permiteti-pardon-mersi si sa fluture din gene, soptind de sub o batistuta cu dantela ca nu e ziua lor cea mai buna. Furtunile mele in schimb sunt necioplite, nu bat la usa, o trantesc de perete si vin si se aseaza cu fundul pe masa, dupa ce darama tot in prealabil. Furtunile mele se uita cu priviri care daca nu taie, macar invinetesc, ca sa se simta mai bine.

Chiar si eu, asa rautacioasa si mandra cum sunt in ultima vreme, chiar si eu ma sperii putin cand le vad.

Not at all good days for science.

PS: zilele astea port pulovere moi si protectoare. Imbratisari colorate. Cred ca vreau sa fiu tinuta in brate mult si tare. Mie imi plac imbratisarile by default insa zilele astea gresite si aiurea as face abuz. Oare se poate supradoza de imbratisari mari si puternice? Intreb si eu, na... "

Nu sunt eu. E Danonino. Dar mi se potriveste ca o manusa, asa ca n-am putut sa ma abtin sa nu-l postez si eu. :)

Octavian Paler

"Lucrurile pe care le-am dorit eu, nu le-am putut obtine niciodata cerându-le sau luptându-ma pentru ele. Cum poti sa lupti pentru tandrete? Sau pentru duiosie? Cel mult poti sa le astepti.


Sunt drumuri ce ne cauta demult.
Si-ajung la noi când noi suntem plecati
În cautarea lor pe alte drumuri.


Nu s-a zis ca adevarul unui om este ceea ce el ascunde?


Dragostea seamana atât de bine cu lipsa ei încât uneori se confunda.


În singuratate e nevoie de o dragoste sporita pentru a supravietui.


Sunt liber pentru ca nu ma tem sa iubesc ceea ce va muri.


Viata ne-a fost data pentru a o trai, nu pentru a o gândi.


Singuratatea, afla de la mine, n-o umple lumea, ci o singura fiinta. Una care te poate ridica sau nimici.


Greseala oamenilor a fost ca niciodata nu s-au priceput sa se uite langa ei. Li s-a parut ca daca fericirea exista, ea trebuie sa fie inaccesibila sau, oricum, foarte greu de atins. Dincolo de orizontul lor.


Dragostea nu este doar un zâmbet, nu este doar o floare, dragostea este un suflet ranit si apoi vindecat de altul.


Trebuia poate sa fim întâi vinovati pentru a învata sa iubim. Trebuia sa gresim pentru a cunoaste sfârsitul greselii.


Iubirea trebuie învatata, încercata si experimentata. Prima atingere nu reprezinta niciodata expresia ei desavârsita.


Lasitate înseamna nu numai sa eviti sau sa fugi, tot lasitate e si daca nu-ti pasa.


Sa ma tem oare de dragoste mai mult decât de moarte?


Atinge steaua de neatins si nu-i uita pe cei ce au crezut in tine!


Exista, poate, o clipa în viata fiecaruia când vede limpede ca nu negatia este rostul lui.


Nu exista, poate, ceva mai trist decât un om care vrea sa fie vesel cu orice pret.


Marea noastra problema nu e sa fim fericiti, ci sa fim mai putin singuri.


La ce mai foloseste o întelepciune care nu îngaduie macar un dram de fericire?


Lumea are prostul obicei sa nu te lase sa uiti exact ceea ce ai vrea sa uiti.


E un lucru destul de cunoscut ca timizii sunt uneori mai curajosi decât curajosii. Ei au îndrazneli de care un om normal nu e în stare. Dupa cum nehotarâtii sunt capabili de pasiuni nebunesti.


Marea loveste digul pe care în seara aceea
n-am avut curajul sa mergem pâna la capat. Piatra uda
luneca si, la un pas de noi, era rupta. Daca eram neatenti,
ne puteam prabusi în apa ce fierbea dedesubt.
Dar am fost atenti. Ca totdeauna. Atât de atenti,
încât într-o zi vom renunta sa mai patrundem pe dig.
Ne vom multumi sa ne-aducem aminte de el,
apoi ne vom aduce aminte mai rar
si îl vom uita în cele din urma,
vom uita ca-ntr-o seara eram poate hotarâti sa mergem la capat.
Acum chiar daca as merge pe dig,
nu mai pot s-o fac decât singur. Pot aluneca
sau pot înainta curajos. E totuna.
Si-as vrea sa uit în ce zi ma aflu, în ce an si unde,
sa ascult marea lovindu-se întruna de dig, sa ma întreb
cine sunt, ce vârsta am si ce caut aici.
Si de ce m-am oprit în fata acestui dig,
ca si cum l-as cunoaste?


Daca iubesti un om perfect, n-ai niciun merit ca-l iubesti.


Noptile, cînd îmi amintesc iarasi de noi,
totdeauna pe întuneric si amenintati totdeauna,
îmbratisati sub ghilotina mereu,
totdeauna obsedati de timp si de noapte,
haituiti de umbre în care ne recunoastem pe noi,
totdeauna ca în prima noapte a lumii
si totdeauna vorbind despre sfîrsitul iubirii,
totdeauna amintindu-ne de mari si de soare
si totdeauna pe acest nisip negru al noptii
fara sa stim daca mîine vom mai fi împreuna,
totdeauna asteptînd cutitul ghilotinei sa cada,
totdeauna despartirile,
totdeauna dragostea amenintata de altii
si de noi însine,
totdeauna sub acest soare negru
care ne lumineaza, cînd se ating, mîinile,
totdeauna înfricosati ca mîinile noastre
vor ajunge la capatul dragostei noastre
si totdeauna visînd sa ne iubim fara sa stim
daca suntem primii oameni pe lume sau ultimii,
daca lumea începe cu noi sau sfîrseste.
Totdeauna dragostea în umbra ca înteleptii lui Rembrandt,
ea care n-are nevoie de întelepciune, ci de speranta
si totusi daca vom muri vreodata dragostea noastra,
va muri nu din pricina noptii
ci din pricina ca noi însine am amenintat-o prea mult.


Nu exista decât doua drumuri: ori renunti sa stii, ori renunti sa fii fericit.


Pustiul m-a facut sa înteleg ca nu sunt destul de puternic pentru a nu iubi pe nimeni.


Prietenul meu, Sofocle, zicea ca numai traita în nestiinta viata este placuta. Dar daca am apucat sa stim câte ceva?


Masurarea vietii omului nu este în functie de timp, ci de buna ei folosire. Doar o viata traita pentru altii este o viata care merita traita.


Adevarul e ca m-am straduit mereu sa nu recunosc ceva: sunt un om trist. Am preferat sa confund dragostea de viata ( reala, dar egoista ) cu natura mea intima.


O pasiune n-are nevoie de motivari. Ea nu cere neaparat sa fie înteleasa si explicabila. Dimpotriva, începe acolo unde nu mai e nimic de explicat, sfârsind abia când simte din nou nevoia de lamuriri.


Azi, stiu ca în lumina exista si umbre si ca fericirea e uneori dureroasa.


Infidelitatea e comoda. Oricine o poate practica. E infinit mai simplu sa te lepezi, sa renunti decât sa pastrezi, sa continui.


Fetito, trenul a sosit, a tras la peron. Încotro doresti sa mearga? Spre care dinre visurile tale? Si cine doresti sa fie pasageri?"

Farewell summer. Feels like winter now.

Durere de ochi. E mai mult ceata decat soare, dar bine-i si-asa. Imi vine sa-mi dau cate un bobarnac pentru fiecare data cand stiu ca urmeaza sa gresesc, dar nu ma opresc, nici macar nu franez. Am minunatul dar de a accelera in situatiile periculoase.
Si ma trezesc asa, la 10 metri in aer. Si ma gandesc ca poate asa trebuia sa fie, incep si gasesc motive pentru care lucrurile n-au functionat. Iar dupa un timp realizez ca daca nu faceam asa, daca imi asumam riscurile ca orice om normal, nu eram eu. Daca stateam in zona mea de comfort ramaneam la fel ca orice om, anost, fara a avea curajul de a paria totul pe o singura carte.
Si stiu ca-i al naibii de periculos. Acum nu am pierdut nimic. Decat niste posibilitati. Dar s-ar putea ca pe viitor sa pierd si mai mult, sa pierd chiar tot. Si-atunci unde mai e teama aia? Si adrenalina? Si dorinta de a face ceva?
Daca nu exista posibilitatea de a pierde ceva, si a castiga altceva, fiecare om e curajos. In schimb, eu tind sa cred ca asa a fost mai bine.

Am in trecut o vara plina. O vara cand am cunoscut si dezamagire, si dorinta si soare, toate la un loc. A trecut un an in care am sarit cateva trepte. Nu le-am urcat pe rand, ci le-am sarit dintr-o data, ca apoi sa imi rezerv timp sa ma intorc cu privirea inapoi si sa ma privesc. Si nu-mi pare rau deloc.

Vine din nou iarna. O iarna rece, dar una plina de lumina, tind sa cred. Lucrul la care ma gandeam tot timpul cand iarna batea la usa era daca voi avea cui sa tin de cald.
Acum, anul acesta n-o sa ma mai intreb asta. Anul asta ma gandesc la liniste. Si la faptul ca daca Fat-Frumos al meu stie unde sunt, si daca e al meu cu adevarat, va veni la mine.
Ceea ce ramane in fond, doar o pereche de maini reci tinand o cafea calda cu lapte si niste ochi caprui ce sclipesc.

"Well, except for a few small bruises,cuts,and scars,well,I'm fine.Thank you for asking."

Let`s oper our hearts and start to love. Good things might happen. Winter, here we are, hurry up and make us better.