Mi-e dor. Nu stiu de ce mi-e dor. De iubire, de libertatre, de mine, cel mai probabil. Mi-e dor de un iunie calduros.
Azi am baut Bacardi Breezer. Dar parca n-a fost ca si-atunci. Parca nimic nu mai e cum a fost atunci. Nu pot sa-mi dau seama ce-mi lipseste atat de mult. Probabil copilul ce-l aveam atat de bine infipt in mine, in suflet, si-n fiecare particula ce ma compune. M-am pierdut. M-am pierdut atat de rau in viata mea incat nu mai am putere decat sa jelesc trecutul. Si rad, dar putini stiu ca-s la pamant. Putini ajung acolo incat sa merite sa vada asta.
Cum as putea sa inlocuiesc nevoia aia nebuna de iubire?
Cum as putea sa imi umplu sufletul in vreun fel?
E 4 dimineata, eu ma aflu intr-o nu-stiu-ce casa, intr-un oras ce nu-mi ofera prea multe, cu haine care nu-mi apartin, la un calculator ce nu-mi apartine. Si-atunci, de ce oftez, si-mi vine sa-mi sterg sufletul de praf?
Da, am ras, am invatat oameni sa simta, sa nu le fie frica, sa aiba curajul sa recunoasca ca le e teama. M-am plimbat, m-a plouat, si intrebarea de baza e... care mi-e viata?
Poate, din cat de multe-am incercat sa ofer celorlalti, am ramas cu aproape nimic. Le-am dat iubire, le-am dat curaj, i-am invatat sa fie puternici si le-am spus sa nu le fie frica de ploaie. Am ras cu ei, si parca de fiecare data cand am facut asta am lasat la ei cate-o particica din mine. Iar eu cu ce-am ramas?
Cu vise, cu putere de a fi langa ei, cu regrete, si cu realitatea ca, desi ii pot ajuta pe ei peste masura, pe mine nu ma pot ajuta in clipa asta. Vom visa, vom incerca sa iubim, si vom merge ma departe. Chiar daca mergem in coate si genunghi.
Si da, Paler avea dreptate... "Si totusi, daca va muri vreodata dragostea noastra, va muri nu din pricina noptii... ci din cauza ca noi insine am amenintat-o prea mult..." [Noptile- O. Paler]
