Ca si acel pacient care este legat si care se zbate. Si are impresia ca daca se zbate umpic mai tare, poate de data asta o sa scape.
Din cauza unei nemultumiri am realizat un lucru major. Toata viata mea mi s-au pus alegeri in carca. Ma gandeam la un detaliu marunt ce mi-l doream la nunta si mi-au venit in minte conversatia aia.
- Io as vrea sa vina X, chiar imi place, e foarte artistic, mi-ar placea sa fie el.
-Sau ar putea sa vina Y, ca sigur nu ti-ar lua bani.
-Asa e, dar nu se pricepe, nu ii prea bun in asta. Isi face treaba prea sec, mecanic..
...
-Vezi ca am fost pana la Y si l-am intrebat daca nu vrea sa vina el, si i-am zis si ce ai zis tu legat de treaba lui.. a zis ca el are scule mai bune decat X. Si mi-a raspuns ca nu iti ia nici un ban pentru treaba asta, o sa vina pe gratis. Fain, nu?
Si atunci esti atat de obosit ca nici macar nu mai reactionezi. Zici un bine si astepti sa vina maine.
Mi-au ales scoala, mi-au ales mobila in casa, mi-au ales trecutul, prezentul si o parte din viitor. Mereu ziceau ca sunt foarte desteapta si ma pricep la orice, ma adaptez repede.
Au venit in vizita si au inceput: "Iti mai trebuie aici un raft, tre sa mergem sa cumparam, si vezi ca dulapul ala nu sta bine acolo, l-am pus dincolo. Si vezi ca am pus in baie un sertar in stanga."
Oare de unde am invatat sa ma adaptez repede? De unde am invatat sa ma descurc cu ce am?
E atat de cumplit, e atat de gol sa nu poti singur. Sa nu stii sa faci alegeri de baza, sa nu ai porniri inspre a face ceva sau a initia ceva.. Sa stai acolo ca si-un imobilizat si sa astepti. Sa astepti sa primesti situatii, sa pui intrebari, despre cum ar trebui sa faci, despre ce ar vrea celalalt sa faca. Iar cand celalalt iti cere sa ai coloana vertebrala, ies la iveala multe.
"Hai nu fi lasa si nu da vina pe ei." Niciodata nu am fost singura. Niciodata nu am facut alegeri care sa imi influenteze viata. Mi s-a dat si am fost pusa in situatii in care trebuia doar sa supravietuiesc, aveam deja viata model pe care sa trebuiasca sa o duc.
Plang ca o proasta pentru ca asta am fost invatata. Pentru ca, copil fiind, o parte din tine refuza sa-i acuze. Pentru ca is ca si un detinut care bate cu pumnul in masa si se lauda colegilor de cat de multe o sa faca el cand o sa fie in libertate. Am plecat de-acolo ca sa simt ca fac si eu ceva in afara lor. Si-au venit dupa mine. Si i-am lasat sa vina, pentru ca nu stiu altfel. S-au infiltrat in toti porii si in tot ce reprezint. Si ma doare al dracului treaba asta.
Omul care ar trebui sa ma sustina ma acuza ca dau vina pe ei. Si imi spune ca e atat de bine de mine.. Si e revoltat.. adica ai avut atat ajutor si tu nu faci nimic?
Plang pentru ca si in timp ce scriu textul asta ma gandesc cu cine as putea sa vorbesc.. Plang pentru ca eu nu m-am pretuit niciodata, nu mi-am respectat ideile niciodata, le-am confruntat mereu cu parerile altora. Plang pentru ca mi-a fost mereu frica sa nu raman singura. Plang pentru ca ma gandesc sa rog pe cineva sa vorbeasca cu ei, sa le explice, pentru ca io n-am curaj. Pentru ca eu stiu ca doare, si am dreptate, dar mie mi-e frica sa nu-i supar.
Plang pentru ca sunt o proasta care nu are altceva decat niste conexiuni cu cativa oameni, conexiuni care daca s-ar rupe, nu stiu ce-as face..
