Tigle

Am simtit de multe ori durerea. In multe forme. Credeam ca cea mai puternica durere pe care am simtit-o a fost cand ma zbateam din toate puterile, si urlam, si ma luptam sa treaca. Sau atunci cand stateam in genunchi c-o rama in brate si aveam impresia ca am lacrimi si-n vene. Sau atunci cand n-am fost crezuta.

Dar nu. A fost intr-o dupamasa insorita cand desi stiam ca nu-i totul roz, imi pusesem zambetul pe buze si-mi doream sa ramana acolo. Am intrat in camera agitata, pusa pe facut bagaje, pregatita sa impachetez si m-am lovit de liniste. Liniste, cu un film tampit pe fundal. Ma luptam sa fiu auzita, sa fiu simtita, sa fac in vreun fel sa dispara bariera aceea ce nu-mi mirosea a bine.
Stiu doar ca m-am trezit ulterior, dupa ceva vreme, tinand o tigara in mana, in timp ce ma uitam pe geam la casele din jur. Ma uitam la acoperisurile lor, la forma lor, la tigla ce le acoperea. Erau atatea culori... atat de diferite, atat de multe lucruri pe care nu le vazusem pana atunci.. Era o voce pe care o auzeam, dar pe care n-o ascultam. Imi simteam corpul vibrand, si tigara aia care se termina a dracului de mult. Atata liniste.. atata liniste. Nu vreau sa mai simt linistea aceea niciodata. Nu vreau sa mai vad atatea tigle pe casa si sa ma minunez de ele. Nu vreau sa-mi mai cante in cap cantecul ala niciodata.

"But don't nobody, please don't ask me why
'Cause all I did was love him"

I lost my keys.

           Nu mai stiu. Nu imi mai amintesc atatea momente din viata incat imi vine sa ma cutremur. Nu stiu unde s-au scurs anii aia, unde-au disparut momente, seri, saptamani si ani intregi. Unde s-au scurs toate noptile mele cu stele, unde-au plecat zilele alea pline de zambete, tristete, impacare si.. bine.
          Nu stiu ce mecanism al dracului de-a ma vindeca am, insa parca mi-e umpic ciuda pe el. Parca as vrea sa-mi amintesc, sa pot simti macar putin din tot ce-am simtit candva, din tot ce credeam ca ma definea candva. Ma si definea, actually. Acum, lucrurile stau altfel.
Sunt intr-o continua agitate, intr-un amalgam de lucruri care mult prea rar imi dau cate un moment de respiro. Care ma urca la cer si dau cu mine de pamant si nu imi ofera clipa aia in care sa ma pot speria. Dupa ce am alergat in sus si-n jos, ma trezesc cu fruntea plina de picaturi de transpiratie, respiratie agitata si corpul tremurand. Si nu mai stiu incotro sa ma indrept.

       Imi amintesc in schimb noaptea aceea racoroasa. Cand eram cu ochii la stele, singura, pe banca aia inconjurata de atata liniste si stele. Multe, multe stele. Dupa ce mi-am simtit toata pielea inundata de mirosul lui si de vocea lui care imi zicea "ce-ai facut? ce mi-ai facut? cum mi-ai facut asta?" racoarea aceea mi-a prins bine. Nu i-am raspuns. Mi-am raspuns mie in gand. Oh, cate-as mai putea sa fac si cum.. si cate-as mai putea simti. Dar nu.

        Imi amintesc cand omul pe care eu il admir mi-a spus "Doamne cat de mult pot sa te admir pentru.. Mi-as dori sa pot fi ca tine." Cand am ramas cu ochii goi, cu mainile curgandu-mi pe langa corp si ma gandeam.. nu, inca nu ai de ce sa ma admiri.

         Stii momentele alea, cand nu mai conteaza prea mult ce se intampla. Cand te uiti la o pereche de ochi calzi care-ti vorbesc mai frumos decat unui dumnezeu si-l vezi ca ar face orice sa te poata ajuta. Cand iti da sfaturile alea pe care nu le dai nimanui. Pentru care ai platit preturi mari.
Mi-ai zis azi ca sunt cel mai mare maestru al cuvintelor pe care-l cunosti. M-ai lasat iar fara cuvinte. Pe mine, maestra cuvintelor.

            Mi-e dor de tine mamica. Mi-e dor de tine pentru ca desi nu ma puteai intelege in toate, ma simteam mereu confortabil cu tine. Ai stat si-ai ascultat toate tampeniile ce ti le-am povestit, ce acum nu mai conteaza nici cat negru sub unghie. Si m-ai iubit. Si ma iubesti inca, la fel de mult cat o fac si eu. Mi-e dor sa uit de problemele mari pentru ca is prea ocupata sa-ti povestesc nimicuri. Mi-e dor sa ma certi, sa te imbratisez, sa te sun de la 1000 de km si sa-ti spun ca ai 5 ore sa faci 500 de km ca vin spre tine si tare mi-e dor sa te vad.
Mi-e dor sa-mi povestesti de casuta ta, de aia ce te enervau, de romanca aia faina, de ce mult ai crescut..
Sunt mandra de tine. Sunt mandra ca rezisti bine acolo, ca ai crescut frumos mamica. Ca ai alta minte, dar aceeasi blandete in privire.

          Puiule, uite unde am ajuns. Ma faci sa zbor si ma si cobori cu picioarele pe pamant. Si ma faci sa vreau sa fiu o mai buna eu. Si-asta mi-e deajuns.