Timpul s-a grabit din nou si realizez ca in curand incepe ultima jumatatea de an in care sunt aici. Tot timpul spuneam ca voi plecat cat mai departe pot. Acum insa mi-a fost pusa situatia in fata si nu stiam cum sa reactionez. Nu as putea sa spun ca nu mi-e putin teama. Dar nu stiu de ce anume mi-e teama. Probabil de momentul cand va trebui sa las totul in urma si sa imi incep viata. Da, chiar am realizat ca e posibil. Si al naibii de rapid.
Probabil ca ma voi trezi intr-o dimineata, buimaca, imi voi spala ochii, si voi realiza ca nu mai sunt aici. Voi realiza ca sunt intr-un loc pe care vreau sa-l pot numi acasa. Si voi zambi. Pentru ca imi va fi greu, pentru ca voi reusi.
Am realizat ca de la o vreme timpul o ia la goana. O ia la goana rau de tot, iar eu imi scutur putin capul, ma uit in jur si respir adanc.
Toate avalansele prin care am trecut m-au facut mai puternica. Si m-au facut intr-un fel sa ma uit in oglinda. Si sa ma vad. Eu, exact aceea care sunt, fara sa cred ca as putea vreo clipa sa ma cobor unde m-am coborat candva.
Am un suflet foarte mare de oferit, dar nu oricui. Si mai am foarte multa iubire. Insa am bagat la cap un lucru. Gandesc asa cum gandesc la 18 ani, iubesc, rad, cant, si pot oferi foarte multe. Insa nu le voi oferi cuiva care nu vede toate astea. Pentru ca am fost acolo jos. Si tarandu-ma, in genunchi sau picioare, nu conteaza, am ajuns aici. Iar daca exista persoana aceea care sa vada toate astea, si sa vrea sa imi ofere ceea ce imi lipseste, va fi cel mai fericit om din lume.
In alta ordine de idei, nu-mi voi mai calca demnitatea in picioare. Pentru ca merit. Iar asta n-am spus-o eu.
Iar atunci cand sufletul meu va primi iubire, el va fi un norocos. Iar daca acel el vede pe cine are langa el si nu nu stie sa isi urmeze sufletul, nu-i nici o problema. Odata si odata tot apare acel el care ma va aprecia. Insa pana atunci...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu