Zau ca ma trezesc asa c-o stare confuza, c-o durere minunata de cap si cu niste ochi obositi. Si azi mi-au trecut prin suflet atatea stari incat ma intreb cum pana mea pot sa trec atat de repede de la una la alta.. fara sa-mi mai iau nici un punct de reper. Si ma intrebam azi daca merita iar sa fac greseala. Daca merit eu sa ma multumesc in postura de victima, asta asa.. pentru respectul de sine, zic. Trec prin locuri noi, cunosc oameni extraordinari, si incerc sa iau cate putin din fiecare.. Incerc sa rup cate-o particica din fiecare si s-o iau cu mine. Si undeva in tot drumul asta realizez
ca nu pot sa le pun pe toate la un loc si sa formez un intreg. Oricat mi-as pune mintea la contributie ma trezesc singura.. fara sa ma pot simtii in siguranta, pentru ca, in fond, mi-am facut-o cu mana mea atunci cand mi-a fost drag. Si nu stiu unde am inceput, in toata povestea asta, sa ma schimb atat.. dar atat de mult. Probabil ca toate astea nu-s menite sa ma raneasca, sau cel putin sa ma atinga asa cum o fac, but I can`t help it.
Si ma minunez ce ai putut schimba in mine atat de mult incat sa-mi pese atat...
Ma intreb daca in toata povestea asta, fara sa mai conteze finalul, merita sa ma cobor iar acolo jos si sa cersesc iubire. Si zic fara sa conteze finalul pentru ca in fond.. e prea frumos sa se termine cum visam noi.
Nu stiu de ce de o vreme incoace am cam uitat de mine. Am uitat sa-mi petrec timp doar cu mine.. am lasat la o parte ce conta atat. Si mi-e teama sa nu ma pierd in multime. In avalansa asta de nebunii ce-mi apar in cale..
Te-as lua de mana prostuto si m-as urca intr-un tren. As merge sa vad lumea.. sa ma unesc cu natura si sa uit de viata pe care trebuie sa mi-o traiesc. Mi-as lua o cabana la munte, mi-as intinde o patura afara pe iarba, un pix si jurnalul in mana si as vorbi cu natura. As asterne pe niste pagini monologul naturii.. mult prea greu de deslusit si de inteles de catre noi oamenii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu