Octavian Paler

"Lucrurile pe care le-am dorit eu, nu le-am putut obtine niciodata cerându-le sau luptându-ma pentru ele. Cum poti sa lupti pentru tandrete? Sau pentru duiosie? Cel mult poti sa le astepti.


Sunt drumuri ce ne cauta demult.
Si-ajung la noi când noi suntem plecati
În cautarea lor pe alte drumuri.


Nu s-a zis ca adevarul unui om este ceea ce el ascunde?


Dragostea seamana atât de bine cu lipsa ei încât uneori se confunda.


În singuratate e nevoie de o dragoste sporita pentru a supravietui.


Sunt liber pentru ca nu ma tem sa iubesc ceea ce va muri.


Viata ne-a fost data pentru a o trai, nu pentru a o gândi.


Singuratatea, afla de la mine, n-o umple lumea, ci o singura fiinta. Una care te poate ridica sau nimici.


Greseala oamenilor a fost ca niciodata nu s-au priceput sa se uite langa ei. Li s-a parut ca daca fericirea exista, ea trebuie sa fie inaccesibila sau, oricum, foarte greu de atins. Dincolo de orizontul lor.


Dragostea nu este doar un zâmbet, nu este doar o floare, dragostea este un suflet ranit si apoi vindecat de altul.


Trebuia poate sa fim întâi vinovati pentru a învata sa iubim. Trebuia sa gresim pentru a cunoaste sfârsitul greselii.


Iubirea trebuie învatata, încercata si experimentata. Prima atingere nu reprezinta niciodata expresia ei desavârsita.


Lasitate înseamna nu numai sa eviti sau sa fugi, tot lasitate e si daca nu-ti pasa.


Sa ma tem oare de dragoste mai mult decât de moarte?


Atinge steaua de neatins si nu-i uita pe cei ce au crezut in tine!


Exista, poate, o clipa în viata fiecaruia când vede limpede ca nu negatia este rostul lui.


Nu exista, poate, ceva mai trist decât un om care vrea sa fie vesel cu orice pret.


Marea noastra problema nu e sa fim fericiti, ci sa fim mai putin singuri.


La ce mai foloseste o întelepciune care nu îngaduie macar un dram de fericire?


Lumea are prostul obicei sa nu te lase sa uiti exact ceea ce ai vrea sa uiti.


E un lucru destul de cunoscut ca timizii sunt uneori mai curajosi decât curajosii. Ei au îndrazneli de care un om normal nu e în stare. Dupa cum nehotarâtii sunt capabili de pasiuni nebunesti.


Marea loveste digul pe care în seara aceea
n-am avut curajul sa mergem pâna la capat. Piatra uda
luneca si, la un pas de noi, era rupta. Daca eram neatenti,
ne puteam prabusi în apa ce fierbea dedesubt.
Dar am fost atenti. Ca totdeauna. Atât de atenti,
încât într-o zi vom renunta sa mai patrundem pe dig.
Ne vom multumi sa ne-aducem aminte de el,
apoi ne vom aduce aminte mai rar
si îl vom uita în cele din urma,
vom uita ca-ntr-o seara eram poate hotarâti sa mergem la capat.
Acum chiar daca as merge pe dig,
nu mai pot s-o fac decât singur. Pot aluneca
sau pot înainta curajos. E totuna.
Si-as vrea sa uit în ce zi ma aflu, în ce an si unde,
sa ascult marea lovindu-se întruna de dig, sa ma întreb
cine sunt, ce vârsta am si ce caut aici.
Si de ce m-am oprit în fata acestui dig,
ca si cum l-as cunoaste?


Daca iubesti un om perfect, n-ai niciun merit ca-l iubesti.


Noptile, cînd îmi amintesc iarasi de noi,
totdeauna pe întuneric si amenintati totdeauna,
îmbratisati sub ghilotina mereu,
totdeauna obsedati de timp si de noapte,
haituiti de umbre în care ne recunoastem pe noi,
totdeauna ca în prima noapte a lumii
si totdeauna vorbind despre sfîrsitul iubirii,
totdeauna amintindu-ne de mari si de soare
si totdeauna pe acest nisip negru al noptii
fara sa stim daca mîine vom mai fi împreuna,
totdeauna asteptînd cutitul ghilotinei sa cada,
totdeauna despartirile,
totdeauna dragostea amenintata de altii
si de noi însine,
totdeauna sub acest soare negru
care ne lumineaza, cînd se ating, mîinile,
totdeauna înfricosati ca mîinile noastre
vor ajunge la capatul dragostei noastre
si totdeauna visînd sa ne iubim fara sa stim
daca suntem primii oameni pe lume sau ultimii,
daca lumea începe cu noi sau sfîrseste.
Totdeauna dragostea în umbra ca înteleptii lui Rembrandt,
ea care n-are nevoie de întelepciune, ci de speranta
si totusi daca vom muri vreodata dragostea noastra,
va muri nu din pricina noptii
ci din pricina ca noi însine am amenintat-o prea mult.


Nu exista decât doua drumuri: ori renunti sa stii, ori renunti sa fii fericit.


Pustiul m-a facut sa înteleg ca nu sunt destul de puternic pentru a nu iubi pe nimeni.


Prietenul meu, Sofocle, zicea ca numai traita în nestiinta viata este placuta. Dar daca am apucat sa stim câte ceva?


Masurarea vietii omului nu este în functie de timp, ci de buna ei folosire. Doar o viata traita pentru altii este o viata care merita traita.


Adevarul e ca m-am straduit mereu sa nu recunosc ceva: sunt un om trist. Am preferat sa confund dragostea de viata ( reala, dar egoista ) cu natura mea intima.


O pasiune n-are nevoie de motivari. Ea nu cere neaparat sa fie înteleasa si explicabila. Dimpotriva, începe acolo unde nu mai e nimic de explicat, sfârsind abia când simte din nou nevoia de lamuriri.


Azi, stiu ca în lumina exista si umbre si ca fericirea e uneori dureroasa.


Infidelitatea e comoda. Oricine o poate practica. E infinit mai simplu sa te lepezi, sa renunti decât sa pastrezi, sa continui.


Fetito, trenul a sosit, a tras la peron. Încotro doresti sa mearga? Spre care dinre visurile tale? Si cine doresti sa fie pasageri?"