Ne numaram regretele pana ajungem sa le pierdem sirul. Le numaram neincetat chiar si atunci cand alti oameni incearca sa ne opreasca.
M-am trezit in dimineata asta langa o cana de cafea rece. Cerul m-a tot rugat sa ies sa povestim. Sa-i spun de vise, dorinte si lacrimi ce au fost tinute strans cat sa nu paraseasca ochii. Sa-i mai spun de azi, de maine, de ieri, de noi...
Dar n-am iesit. N-am iesit ca nu aveam ce sa spun. Mi-era jena ca nu puteam sa-i mai spun despre noi. Nu puteam sa ii mai povestesc de azi sau ieri pentru ca in mintea mea nu mai era definit nici macar un noi, nici un ieri, si nici macar un azi. Ieri nu mai are nici o forma, noi nu mai suntem noi, ci suntem eu si tu... Poate nici macar atat nu mai suntem.
Oamenii vin in viata mea. Vin pentru un anotimp, o luna, o zi poate. Vin sa adune zambete, imbratisari si poate o seara cu stele. Si-apoi pleaca. Pleaca luand cu ei ce au adunat. Pleaca cu zambetele mele, cu cerul meu cu stele. Pleaca mai puternici si uita ca pe mine ma slabesc pe zi ce trece.
V-am zis vreodata care e sunetul ce-l urasc?
Urasc sa aud usi trantite. Atat de mult incat imi vine sa-mi pun mainile la urechi si sa setez totul pe "mute". Nu l-am mai auzit de mult. Insa astazi parca m-a surzit. Astazi am avut usoare urme de scarba pe fata si dispret. Pentru ca uitam unde traim, pentru cine traim, uitam sa vorbim frumos si uitam sa ramanem oameni. Stim sa judecam, sa fim rai, sa ne dam grandomani.
Nu-mi ramane decat sa imi incalzesc cafeaua, poate asa ma incalzesc si eu, si sa-i cer iertare cerului. Poate va intelege candva de ce nu pot sa-i spun acum nimic...
Poate vei intelege si tu..
