Amorteala. Dorinta de a plange. Muuult. Sa poti scoate tot afara, umerii sa ti se elibereze iar mintea sa nu mai simta atatea poveri.
4 dupamasa, in sala de așteptare la dermatologie. Vreme nehotarata, minte usor pierduta.
Am aflat dupa mai bine de jumate de an de ce imi era atat de greu. Si nu-i genul de veste care sa te elibereaze. Iti aduce altele, mai incurcate. Am fost mereu salvatorul tuturor. Nu-ti fa griji, Maria rezolva. Ajut eu. Stiu eu, iar daca nu stiu, aflu, invat. Mă trezesc înconjurata de oameni care ma solicita, ma bag in lucruri care ma secatuiesc si nu-mi ramane strop pentru cine ar trebui. Doar asta am stiut mereu sa fac. Sa lupt, sa ma zbat. Sa salvez, fara sa ma gândesc daca mie are cine sa-mi intinda o mana.
Nu stiu cum sa mai las din poveri si sa fac loc la putina liniste. Vreau odihna, vreau protectie si putere.
Mi-e dor de mana lui intr-a mea, un balcon cu vedere spre strada si un prosop pe nisip.
Puteam sa pariez pe tine, stii? Nu doar ca puteam, am si facut asta.
Iar acum? Acum parte din mine e bucati, nu stiu ce sa cred si incotro sa o iau.
Doare, mi-e greu, simt ca n-am timp sa zabovesc, I have to go on.
